Radu Lucian Alexandru: Nume de fete, nume de femei

Nume de fete, nume de femei

vineri, 2 mai 2014 by Radu Lucian Alexandru

Ioana Sabău

Exerciţii de poezie feminină

(Radu Lucian Alexandru, Nume de fete, nume de femei, Alba-Iulia, 2012)

„În epoca egalităţii barbare, în care femeile luptă să devină asemenea bărbaţilor, iar bărbaţii se feresc tot mai puţin să le respingă invazia aproape de nestăvilit, în care ele îşi construiesc un discurs feminist agresiv şi caută să se identifice cu sfera masculină, fără însă a realiza că îşi pierd tocmai din ceea ce trebuie să proclame, feminitatea, în această lume femeile omit, cel mai adesea, să se mai privească pe sine şi îşi pierd aceea sensibilitate specifică naturii lor. Dar Radu Lucian Alexandru vine să ne propună un recurs înspre feminitate în volumul său de poezii „Nume de fete, nume de femei”.

Poemele lui Radu Lucian Alexandru vorbesc despre iubirea fulger, despre iubirea erotică şi despre sentimente născute din patimi carnale. Volumul cuprinde 30 de poezii şi fiecare poezie poartă, ca titlu, un nume de femeie. Astfel, versurile sunt închinate iubirii, dar totodată şi femeilor, pentru că, fără de ele, actul iubirii nu este niciodată posibil. Poetul îşi individualizează iubirea pentru fiecare femeie, măsurându-şi-o după constituţia ei psihică şi fizică; Florina îi apare sub „chip de floare (…) îndrăgită de rai, de ploaie şi de mare” (p. 5), Isabela este o franţuzoaică senzuală, iar Raluca o „jucăuşă (…) frumoasă ca o păpuşă” (p. 20). Poetul compară femeile între ele, se lasă sedus de ele, le analizează până în cele mai mărunte detalii. Uneori, le lasă chiar să se confrunte între ele, cum se întâmplă cu Ioana şi cu Oana. Alteori, el este cel care tânjeşte după o dragoste aprinsă, mistuitoare, căutând-o nebuneşte pe Antonia „Nu mai pot trăi fără ea/ Fără Antonia, fără iubirea mea,/ M-a vrăjit, m-a dansat şi m-a cucerit” (p. 22).

Este o lume imaginară, care aparţine exclusiv tuturor femeilor care au iubit, iubesc sau vor iubi şi în care ele sunt singurele protagoniste, iar poetul doar un meşter a cărui meserie este să le redea, cât mai veridic, în universul iubirii ce le aparţine în întregime, un univers de cele mai multe ori zguduit de patimi şi stări sufleteşti, de reverie, de gânduri ideatice, ce vin toate să presare lumea interioară a celui ce iubeşte. Prin iubire, femeile sunt egale în faţa poetului.

Poemul care deschide volumul de poezii este aproape identic construit ce cel care îl închide. Aici, poetul redă atmosfera zilei de trei ianuarie 2012, când, în acele ceasuri prielnice, poetului i-au fost revelate versurile iubirii. Ca într-o procesiune magică, rând pe rând, fiecare femeie şi-a făcut intrarea în mintea poetului şi s-a făcut stăpână în imperiul poetic imaginar. Limbajul redării versurilor este unul plastic, care abundă în descrieri cu ajutorul epitetelor, al imaginilor vizuale şi auditive, al comparaţiilor. Versificaţia diferă de la o poezie la alta, însă poate fi regăsit, ca leitmotiv structural, refrenul, care conferă poeziilor o muzicalitate aparte, ca într-o orgie a versurilor.

Mi-au plăcut aceste poezii pentru că mi-au readus în minte câte ceva din romantismul clasic al felului în care este descrisă femeia. Am regăsit o lume a sensibilităţii, dar şi a trăirilor puternice, mi se pare că vocabularul plastic întrebuinţat a fost factorul cheie în redarea universului ideatic, plin de iubire, în care putem regăsi femeia şi unde, cu siguranţă, ea însăşi se regăseşte pe sine.”

Restructurări dilematice, editor Graţian Cormoş, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2013, pp. 304-305.